Oamenii Afumatiului: Profesor Coman Ion

Portrete de dascăli ilfoveni – Prof. Coman Ion

„Rezultatele muncii tale iți dau satisfacție și te fac mai fericit” (Coman Ion, 2009)

Profesorul Coman Ion s-a născut pe data de 27 mai 1922 în comuna Ulmu, județul Călărași, fiind cel mai mare într-o familie cu 5 copii (trei băieți și două fete).

Fig.1. Certificat de botez Coman Ion

Sursa: Arhiva personala

Din vremurile trecute, pe când era copil, a cunoscut ce înseamnă să nu te poți descurca de pe o zi pe alta, însă părinții săi, Stoian și Drăgana, au știut să le acorde tot ce iși doreau. De la mersul cu vacile la păscut și până la adăpatul cailor, pe valea râului Mostiștea, “Onel”, așa cum îl cunoșteau cei apropiați, a știut să se descurce și să răzbată într-o lume plină de stereotipuri, ajungând, într-un final, acolo unde își propusese.

“Cand era mic, făcea mereu instrucție cu copiii vecinilor, învăța să cânte sau să citească, chiar dacă nici el nu știa prea bine, încă.” (Coman Nicolae, frate)

Tatăl său, Stoian Coman, a fost pe front în Primul Război Mondial, fiind detașat prin Crucea Roșie, cu misiunea de a trata răniții și a împărți alimente soldaților de pe front.

“În perioada în care Onel s-a născut era mare foamete, era imediat după război și oamenii stăteau încă cu frica în sân. Nu era un timp propice pentru a crește un copil sau mai mulți, însă el a reușit să trăiască. Era o perioadă plină de boli, dar el a reușit.” (Coman Nicolae, frate)

“Sunt mai mic decât el, așa că nu îmi aduc aminte foarte multe de când era mic, însă mi-l amintesc ca un tânăr energic, mereu mânat de instinctul de a descoperi lucruri noi, de a învăța și pe alții ceea ce el deja știa. Avea un dar pe care mulți nu îl au, însă era mereu prezent, orice problema ai fi avut. Era acolo să te ajute.” (Coman Nicolae, frate)

Anii copilariei au trecut, iar cel de-al doilea Război Mondial a sosit. Avea 18 ani atunci când s-a înscris voluntar pentru a lupta pe frontul din Cehoslovacia. Avea 1,70 metri înălțime, dar o voință de fier. Patria mamă, pentru el era un țel. Nu a stat pe ganduri și s-a înrolat. A luat pușca în spate și nu s-a uitat înapoi.

“Aveam cam 5 ani la acea vreme. Am mers cu mama și tata la gară. Acolo aștepta trenul ce îl ducea în necunoscut. M-a îmbrățișat pentru ultima dată. Mitică (fratele meu mai mare), era deja la liceu la Călărași. Erau aproape doi ani între ei. Îmi amintesc că pe peronul gării s-a uitat la mine, m-a luat în brațe și mi-a zis că de acum trebuie să am grijă de mama și tata. Apoi s-a urcat în vagon. Așteptam plecarea trenului, iar atunci când vagonul lui a trecut, el stătea pe scară, făcându-mi cu mâna. Este un moment pe care nu îl pot uita vreodată. Nu știam dacă se va mai întoarce sau nu.” (Coman Nicolae, frate)

Fig 2,3. Livret militar din anul 1959

Sursa: Arhiva personala

A mers până la Budapesta, apoi în Cehoslovacia, a luptat cu jind în prima linie, dar s-a întors rănit. Pentru a nu-i amputa mâna afectată, a fost trimis cu trenul până la spitalul militar din Sibiu, apoi a fost demobilizat. Era sublocotenent pe frontul de vest.

“El a facut liceul comercial din Călărași și Liceul Teoretic, la un liceu particular din Călărași, numit Liceul Popa Decu. Apoi a fost contabil la banca comunală, fiecare comună avea bancă agricolă. Comunele și satele erau în avânt economic. Apoi au venit comuniștii cu colectivizarea și totul s-a năruit. Era după război, el a fost sublocotenent pe frontul de vest, a plecat voluntar, a luptat în Ungaria până la Budapesta, apoi în Cehoslovacia, unde a fost rănit lângă Banska în timp ce despresurau de nemți un detașament de partizani slovaci. A pierdut mult sânge și a fost trimis cu la trenul regimentar și pentru a nu-i amputa brațul l-a trimis la spital în spatele frontului. Între timp s-a terminat și războiul. Era în mai 1945. “ (Coman Nicolae, frate)

După război, profesorul Coman Ion s-a întors în satul natal și a lucrat la banca comunală. Pentru că mulți profesori și învățători au căzut pradă războiului, cei mai „învățați” au luat locul dascălilor. Așa a început să predea la școala din comună, ca învățător. A urmat cursurile ICD, pregătitoare pentru învățători, din Călărași, apoi a continuat ca director al școlii primare din Ulmu. Dupa câțiva ani, în comună s-a înființat ciclul II de învățământ. Școala primară era până la clasa a IV-a, fiind obligatorie, iar ciclul al II-lea, până la clasa a VII-a. Multe cadre didactice din ciclul primar au făcut cursuri speciale pentru a deveni și profesori la unele materii, acolo unde exista un deficit.

Fig.4. Carnet de munca, pagina 3

Sursa: Arhiva personala

În anul 1950 a absolvit Școala Medie de Comerț, obținand astfel calificarea de contabil.

Fig. 5. Certificatul de absolvire al Scolii Medii de Comert

Sursa: Arhiva personala

Viitorul scriitor Marin Preda era învățător suplinitor la școala din Ulmu, iar după ce acesta a trebuit să se întoarcă acasă, l-a lasat pe dl. Coman suplinitor, în locul său. La acea vreme s-a pus problema ca tinerii învățători, proveniți de pe front, să facă facultate. Așa a ajuns la Ulmu o asistentă universitară, de la București. Era profesoară de limba și literatura română. Doamna Constantinescu. Fiind un om tenace și muncitor, dl. Coman a fost imediat observat de către aceasta, care i-a recomandat să urmeze cursurile Facultății de Filologie din cadrul Universității C.I. Parhon din București.

Proaspăt căsătorit și cu o tânără familie de care trebuia să aibă grijă, a decis să se mute mai aproape de capitală. Nefiind obișnuit cu viața la bloc, în special soția acestuia, dna. Coman Gherghina, învățătoare și dânsa, au decis să se stabilească în Afumați. Au stat ani buni în gazdă, pe unde au apucat, timp în care au reușit, cu greu, să iși ridice o casă chiar pe șoseaua principală care leaga orașul Urziceni de București.

Fig.6. Casa din Afumati construita in anul 1955

Sursa: Arhiva personala

În tot acest timp, dl. Coman a urmat cursurile facultății și a fost învățător la școala mixtă din Afumați (1954-1960). După absolvire, a devenit profesor de limba și literatura română.

Fig.7. Carnetul de student

Sursa: Arhiva personala

A modelat generații întregi care iși aduc aminte încă cu drag de vremurile copilăriei.

„Eram în clasa a VI-a atunci când am vrut sa îi facem o glumă domnului diriginte, Coman Ion. Venise de curand la catedră, nu avea multă experiență și nu îl cunoșteam foarte bine. Împreună cu doi colegi i-am pus cuie pe scaun. Era un profesor desăvârșit, ținea mult la educația noastră din școală și din afară. Ne-a urecheat rău și a chemat părinții la școală, apoi ne-a scăzut și nota la purtare. Îmi aduc aminte cu drag de dumnealui.” (fostă elevă)

În vremea comunismului, atunci când exista planul de sistematizare a localităților din România, în jurul anului 1970, profesorul Coman Ion a pus bazele primului liceu din comuna Afumați, devenind și director. Acesta nu a funcționat mult, însă, fuzionând ulterior cu liceul din Brănești.

Dl. Coman a continuat însă să conducă școala din Afumați, fiind director în perioada 1970-1976. A modelat generații întregi.

Fig.8.Cartea de munca, pagina 5

Sursa: Arhiva personala

„Și-a dedicat toată viața modelarii caracterelor. A luat simpli țărani, în care vedea un potențial și i-a făcut oameni. Copiii care credeau că nu au niciun viitor, au ajuns la facultate datorită lui. Și la acea vreme, facultatea era facultate. Ținea la valorile morale ale societății și nu concepea ca un copil din localitate să nu meargă la școală sau să nu știe să scrie.” (Coman Nicolae, frate)

Stăruința sa a dat roade, iar în anul 1976 a devenit inspector general al județului Ilfov, rămânând în funcție până în anul 1981.

Fig.9. Cartea de munca, pagina 6

Sursa: Arhiva personala

După încheierea acestui post, a revenit în Afumați, ca profesor cu gradul I, rămânând aici până la pensionare, în anul 1991.

Fig.10. Cartea de munca, pagina 7

Sursa: Arhiva personala

Pe lângă meseria de dascal, practicată zi de zi, ținea foarte mult și la copiii care nu aveau o situație materială foarte bună, iar părinții făceau eforturi mari pentru a-i duce la școală.

„Îmi amintesc când erau copiii mici. Eram femeie de serviciu la școală, iar dimineața ne întalneam pe drum, spre serviciu. M-a oprit într-o zi și m-a întrebat dacă mă descurc să țin patru copii în școală. I-am spus că mă descurc cu greu, dar pot face față. Atunci a scos câțiva lei din buzunar, toți banii pe care îi avea la el, și mi i-a dat. Mi-a zis să mă duc să le cumpăr de îmbrăcat și să le iau rechizite, dar numai să îi trimit în continuare la școală. Nu o să uit asta niciodată. Toți s-au reazlizat datorită lui.” (Florica Roșca, fostă femeie de serviciu la școala din Afumați)

În timpul în care a predat în Afumați, a continuat să mediteze, chiar și pe gratis, elevi ai școlii, fete și baieti, mai mici sau mai mari, să îi pregătească pentru capacitate sau chiar pentru admiterea la facultate. Ținea la punctualitate și la ordine, ținea mult la consecvență, voia ca orice elev să iși facă temele, să învețe și să fie pregătit pentru orice în viață. Pe lângă lecțiile de limba și literatura română, îi plăcea să îi instruiască și pentru viață. Avea un har pe care nu mulți dascăli îl au.

Însă nu a renunțat niciodată să citească, să descopere lucruri noi în fiecare zi, până în ultima clipă. A continuat să scrie și să conspecteze lecții din toate manualele de limba română care îi picau în mână. Era un autodidact în multe domenii. Făcea orice cu plăcere. După ce a ieșit la pensie a devenit apicultor, dar avea grijă și de grădina de aproape 1500 de metri pătrați în care planta tot felul de legume. Așa se ținea în viață, muncind.

Și-a crescut cu drag cei doi nepoți, pe Radu și pe Andreea, oferindu-le tot ce avea mai bun, făcându-le toate mofturile, în limita bunului simț. Le-a lăsat o fărâmă din ceea ce a fost și din ceea ce a adunat o viață întreagă, din cunoștințele sale și din harul pe care îl avea.

A încetat din viață pe 26 septembrie 2013, la 92 de ani, într-un accident de circulatie, chiar în fața casei sale.

A fost un dascăl și un om deosebit pe care comuna Afumați nu îl va uita niciodată.

În anul 2015, o stradă din comuna Afumați a primit denumirea de „Prof. Coman Ion”.

In anul 2012, profesorul Coman Ion a insistat, in contextul autoritatilor locale, pentru remontarea, pe fatada fostei scoli, dintre gradinita si monument, actual sediu al Evidentei Populatiei din cadrul Primariei Afumati, a unei placute acoperite in anii 1950.

Domnule Primar,

Subsemnatul Coman Ion, profesor pensionar cu domiciliul în comuna Afumați, Șoseaua București 141, cu respect vă aduc la cunoștință următoarele:

În toamna anului 1954 am fost transferat de la școala generală Ulmu, jud. Călărași, la școala generală Afumați la care am funcționat fără întrerupere până la pensionare.
Din anul 1958 și până în anul 1976, timp de 18 ani, am funcționat ca director al acestei școli din Afumați.
La sosirea mea în comună, școala funcționa numai în 3 corpuri de școală și anume: școala veche (fosta școală de fete) din centru, școala de pe maulul lacului de pe strada Dumba (fosta școală de băieți), și școala de la monument, construită în anul 1952, prin contribuția cetățenilor din comună.
Din cele 3 existente în anul 1954, mi-a atras atenția clădirea cea mai veche din centrul comunei aflată între școala de la monument și fosta primărie a comunei, destinată astăzi grădiniței de copii.

Privită din față, de la șosea, am observat că deasupra intrării principale, de la cornișă în sus, se află o placă de formă dreptunghiulară din cărămidă, tencuită dur și pe care se putea citi clar și corect următoarele inscripte, dăltuite cu majuscule, astfel:

ACEASTĂ ȘCOALĂ A FOST DĂRUITĂ SĂTENILOR DIN AFUMAȚI DE DOMNIȘOARA ȘI DOMNUL NICOLAE DUMBA – 1889 –

Interesandu-mă despre cine a fost Dumba, la oamenii mai bătrâni din sat, nu am putut afla decât că acesta a fost proprietarul moșiei și conacului din Afumați, transformată în GAS și a cărei intrare se face încă pe strada de pe lângă lac, care se numea strada Dumba.

Inscripția de pe frontispiciul școlii vechi a stat așa cum era până în 1966 când am fost chemat de către unul din activiștii prezenți zi de zi în Afumați, care mi-a dat dispoziție ca aceasta să dispară de pe clădirea școlii. În această situație a trebuit ca administratorul școlii să se urce pe clădire și să acopere inscrisul acela cu un strat de mortar, încât să nu se mai vadă. Nu a mai trecut decât vreo lună și a fost schimbat și numele străzii Dumba, cu denumirea Oituz, deși oamenii îi mai spun și astăzi pe numele vechi.

Dar timpul a trecut, uitarea s-a așternut, după ieșirea mea la pensie, iar bucata aceasta de zid care purta semnul istoriei școlii, a dispărut odată cu recentele reparații capitale ale acestei clădiri, prima școală adevărată, care a înlocuit improviațiile de până la apariția ei.

Față de cele expuse mai sus, consider ca nu este încă târziu de a se revizui și analiza posibilitatea aplicării pe fațada clădirii a unei plăci, fără prea mari cheltuieli, fără fast și protocol, din care să prezinte oamenilor adevărul adevarat și să constituie încă o mică parte din istoria comunei alături de bustul lui Radu de la Afumați, frumoasă realizare a autorităților comunale și mândria cetățenilor.

De asemenea, nu este lipsită de importanță nici revenirea la vechea denumire a străzii de pe malul lacului, anume: strada Dumba.