Se zice ca un prieten, la momentul potrivit, este mai important decat familia. Se mai spune ca ”neamurile nu ti le alegi, dar poti sa le renegi”.

Nu stiu ce sa mai cred.

Cand iubesti pe cineva atat de mult este greu sa faci diferente intre familie si prieteni.

Cu totii venim la pachet cu bune si rele, dar mai ales cu rabdare si intelegere. Nu poti pune baza in cineva care a crezut mult timp ca ii esti egal sau inferior sau reciproca.

Nu poti pune baza in cineva care vrea sa te ”scufunde”, dar poti pune baza intr-un prieten in care poti avea inceredere nemarginita, pe care te poti baza 24/24.

Acesti prieteni sunt greu de gasit si greu de pastrat.

Poti gasi sufletul pereche intr-un prieten bun si asta cred ca am gasit eu la tine.

Momentele in care nu vorbim sau in care incercam sa ne ignoram sunt cele mai grele.

Tot ce vreau este sa iti spun ca te iubesc, sa te cuprind in brate si sa nu iti mai dau drumul vreodata.

Cu totii facem greseli, asta este sigur, dar cele mai mari greseli sunt cele pe care le facem in favoarea noastra, sunt cele pe care le facem gandindu-ne la noi, la ce e mai bine pentru noi, la ceea ce altii si-ar dori.

Nu as vrea sa pierd niciun moment in care as putea fi langa tine, in care as putea sa iti spun cat de mult tin la tine si cat de multi insemni pentru mine.

Cel mai greu este sa nu iti pot vorbi, sa te privesc de pe cealalta parte a drumului, sa nu iti pot smulge un zambet sau o gluma proasta, sa nu iti pot cuprinde zambetul cu un sarut.

Prietenii sunt familia pe care ti-o alegi, iar eu te-am ales pe tine. Oriunde ne-ar duce viata si orice s-ar intampla, vei ramane mereu o parte importanta din viata mea. Sa nu uiti asta!

Cum masuram viata? In minute, in ore sau in greselile pe care le facem?

Nu putem masura fiecare clipa care trece si nu putem spune ce urmeaza, dar, cu siguranta, la un moment dat, cand ne va fi scris, vom face o sinteza a tot ce a insemnat scurta noastra traire pe acest Pamant, a tot ceea ce am realizat si a tot ceea ce am lasat neimplinit.

Ne gandim la ce avem de facut maine, la ce dorim sa realizam intr-un timp scurt, dar si cum va fi viata noastra in urmatorii ani.

Nu stim asta. Nu avem de unde sa stim.

Suntem siguri de prezent, de ceea ce avem in acest moment, de ceea ce ne este dat sa traim in clipa in care discutam unul cu celalalt.

Restul este un mister.

Ce va fi peste un an, peste doi sau peste zece, daca vom mai apuca sa ne bucuram de copii sau de nepoti… nimeni nu stie.

Este greu ca intr-un anumit moment al vietii noastre sa ne luam ”adio” de la cineva drag. Bunici, parinti, frati, prieteni… toti suntem trecatori prin viata. Toti am ajuns aici si vom parasi aceasta lume in cel mai bun moment al nostru.

Este greu sa ne gandim ca astazi ii avem langa noi, iar maine nu.

Este greu sa te gandesti la cineva la trecut, dar cel mai simplu mod de a trece peste este sa ii onorezi viata, sa ii cinstesti memoria si sa crezi, cu fiecare zi, ca este inca langa tine.

Este greu sa pierzi pe cineva drag, dar este si mai greu sa il lasi sa plece… definitiv.

Sta si priveste in gol. Pe cine urmareste?! Paznicul care sta in fata usii de la intrare, intreband fiecare persoana datele?! Femeia in varsta care trage cu greu de un carucior de cumparaturi?! Pomii goi care tanjesc dupa primele semne ale verii?! Nu stie nimeni.

O urmareste atent. Urmareste atent toate detaliile, toate miscarile fetei in alb. Fata in alb, cu parul lung, lasat sa cada rebel peste umeri. Fata in alb pe care o simpatizeaza de prea mult timp si careia nu a avut curaj sa ii spuna niciodata ce simte.

Fata in alb care i-a furat privirea, care a rezervat privirea lui numai pentru ea, fata in alb, cu ochi caprui, intensi, pasionali, cu parfumul fin si aromat. Fata in alb pe care o vede zilnic la birou. Genul acela de fata care nu ar face nimic sa atraga atentia, dar care o face, totusi, in cel mai simplu mod posibil: existand.

Pentru el asta e o pedeapsa. Una suprema. Avand-o mereu in preajma, nereusind sa o atinga, nereusind sa ii spuna in fiecare dimineata si in fiecare seara cat de mult o iubeste.

Fata aceea miniona, finuta si eleganta, cea care stie sa se joace cu parul ei saten, care stie sa il prinda intr-un coc, in varful capului sau simplu, intr-o semi-coada, la spate, cat sa nu ii acopere privirea rapitoare.

Ea nu il priveste aproape deloc, iar daca o face, o face pentru ca se simte o prietena buna. Nu l-a privit si nu il va privi niciodata in modul in care el si-ar dori.

El, cel care incearca mereu sa o surprinda, care incearca mereu sa o ajute, care incearca mereu sa lucreze cu ea, care incearca mereu sa fie dragut si politicos. El care este atat de bun, atat de timid in ceea ce priveste dragostea, dar atat de pasional atunci cand vine vorba de iubire. El care niciodata nu stie sa ii spuna ”nu”, care se fastaceste mereu in preajma ei, care ii ofera tot ce are si tot ce si-ar dori sa aiba si el.

Fata in alb, fata care l-a vrajit, fata care i-a furat mintile si inima, nu il priveste deloc. Acea fata priveste alt gen de oameni. Fata in alb priveste genuri diferite, priveste oameni care au conditii mai bune decat a lui, dar ea nu stie ca dragostea se simte, nu se cumpara.

Daca ea ar vedea in el tot ceea ce este, oare ar putea fi ceva?!

Nu. Pentru ca ea nu vrea. Nu. Pentru ca ea ignora toate semnele.

Fata in alb este o simpla poveste. Pentru oricine.