Afumați – Cum a apărut Biserica Nouă? (Partea 1)

Din anul 1931, populatia comunei Afumati a inceput sa creasca semnificativ. Recoltele erau din ce in ce mai bogate, iar oameni din zonele limitrofe se stabileau in Afumati, considerandu-l ”un taram fermecat”.

Biserica veche, construita in anii 1690, pe vremea familiei Cantacuzino, devenise neincapatoare pentru enoriasi. De aici s-a nascut ideea construirii unei noi biserici, Parohia Afumati II.

In anul 1931, in luna octombrie, s-a luat decizia construirii unui nou lacas de cult pe soseaua principala, catre Urziceni, in zona de rasarit a comunei. Ideea i-a provenit domnului Vasile Teodorescu, chiar intr-o zi de Sfantul Dumitru, atunci cand, ajuns la sluja, i-a fost greu sa inainteze catre altar pentru a aprinde o lumanare.

Inaintea acestei zile, prin batrani si prin sat se discuta deja tema construirii unei noi biserici, insa, aceasta tema fusese abandonata de fiecare data.

La acel eveniment, Vasile Teodorescu si-a zis ” Mai este nevoie inca de o biserica”.

La acel moment, nu se gandea ca vorbele i se vor adeveri, dar cu sprijinul comunitatii a reusit.

Dupa lungi discutii, ideea a fost aprobata. Fiind parte din consiliul bisericii, domnul Teodorescu a luat fraiele in mana. Dupa slujba de duminica au decis sa se intruneasca comitetul de constructie, sa se incheie procesele verbale. Dupa slujba, angajatii bisericii au mers la o carciuma din sat, acolo unde, dupa cateva pahare, s-au pus la cale planurile de realizare ale noului lacas.

De astfel, si in ziua de astazi, in Afumati se crede faptul ca ideea bisericii a venit la un pahar de vin, nici decum in timpul unei slujbe.

Ideea a fost aprobata, iar procesele verbale au fost semnate, regia de construire a fost stabilita. Nu ramanea decat ca biserica sa isi stabileasca prima piatra de temelie.

Dar o biserica nu se construia asa, oricum.

Era necesar un plan bine pus la punct si bani pentru sustinerea constructiei. Banii au fost colectati de la enoriasi, cu sprijinul hotarator al dl. Teodorescu, fiind un pion principal in construirea noului lacas.

Parintele Ionel a fost cu greu convins sa ramana in sat. Aprobarea de la Patriarhie a fost obtinuta cu dificultate, dar si cu ajutorul lui Petrica (membru al Bisericii Vechi).

Dupa mai multe planuri propuse, la biroul arhitectului s-a hotarat, de comun acord  intre Parintele Ionel si comitetul de construire al bisericii, ca, cladirea sa fie realizata in maxim cinci ani.

Dupa numirea in functii a casierului si a secretarului, s-a stabilit ziua pentru adunarea generala in care sa se aprobe planul de executie.

Astfel, lucrarile au fost executate, iar in Biserica Noua a venit preot vacant Preotul Toma Ceroiu.

Biserica a fost data in folosinta in anul 1938, purtand hramul Sfantului Dumitru, ziua in care, cu ani in urma, fusese luata decizia de a se construi un nou lacas de cult.

Iubesc bataliile mici. Aduc cele mai frumoase rezultate.

Ce faci atunci cand toti anii trec pe langa tine si nu ii bagi in seama?!

Ce faci atunci cand te crezi tanar si invincibil?! Consideri ca nimic nu ti se poate intampla, dar este o capcana.

Deodata, fara nicio atentionare, fara sa iti dai seama, ceva te schimba pentru totdeauna. Este un mod mult prea simplu de a spune ca totul se intampla cu un rost, dar atunci cand ceva grav ti se intampla, ai face orice sa poti da timpul inapoi.

Privesc in urma si ma intreb cat de dificil a fost sa trec peste acesle vremuri, ce suflet de copil a trebuit sa sacrific ca sa pot lasa loc liber acelui adolescent, apoi adult, care mi-au napadit viata mult prea devreme.

De ce a trebuit sa fie totul atat de curand?!

Privesc in urma si ma intreb de ce a trebuit sa imi indrept privirea in acea directie, tocmai in acel moment.

Probabil ca totul avea sa ma schimbe, insa acel sentiment nu va disparea nicodata.

Ma simt incompleta acum, cu atat mai mult atunci cand imi dau seama de persoana care am devenit, de omul care m-a creat acel eveniment, de cat de tare au putut sa ma schimbe niste povesti care nici macar nu erau ale mele, batalii la care nu am luat parte in mod direct, dar care m-au facut sa imi dau seama cat de parsiva poate fi viata.

Privesc in urma si realizez cate am pierdut, dar si cat de multe am castigat, cate m-au invatat acele experiente, cata putere mi-au dat, cate determinare au creat in mine, incat sa imi depasesc limitele si sa fiu cine sunt astazi.

Pentru ca nu orice batalie castigata iti aduce si razboiul, ci pentru ca orice mic conflict iti poate aduce totul. Iar acel mic ”conflict” mi-a adus mie ceea ce am astazi.

Acesl mic ”conflict” a facut dintr-un copil naiv, un om care stie astazi sa aleaga intre bine si rau, intre inceput si final, intre a renunta si a reusi.

Iubesc bataliile mici. Aduc cele mai frumoase rezultate.

Traim o singura data. Sa facem viata sa merite!

Ce visam sa ajungem in viata? Ce ne dorim sa fim atunci cand suntem mici? Pompieri, politisti, profesori, doctori, balerine… Exista mii de vise ale unor copii care inca nu au dat piept cu viata, dar care au cele mai indraznete si arzatoare dorinte.

La 4 sau 5 ani nu realizam ceea ce traim, nu realizam ca avem o singura sansa sa ne urmam drumul.

Crestem si uitam sa visam.

Uitam sa luptam pentru acele vise frumoase din copilarie.

Ajungem sa lucram de dimineata pana seara intr-un birou, inconjurati de dosare si presati de termenele limita. Uitam simplele placeri ale vietii.

Cu timpul uitam ca am fost copii si ne-am dorit sa schimbam lumea. Uitam zilele in care cantam in fata oglinzii, tineam lectii pentru papusi sau ne uimeam parintii cu micile descoperiri stiintifice.

Ajungem la 40 de ani realizam ca timpul a trecut pe langa noi. Ce ne ramane de facut?! O luam de la inceput.

Pentru ca niciodata nu e prea tarziu sa iti indeplinesti visul si niciodata nu e tarziu sa iti dovedesti ca esti bun la ceea ce ai visat din totdeauna.

Traim o singura data. Sa facem viata sa merite!

…te voi iubi pentru totdeauna.

Cat as vrea sa iti spun ce simt.

Te privesc zilnic si ma gandesc cum ar fi acel moment.

Probabil m-ai respinge, nu ai reactiona pozitiv, dar stiu cat de tare as vrea sa iti spun ce simt.

Te privesc din partea cealalta a biroului si cuvintele imi stau pe buze. Nu pot sa iti spun nimic. Stiu ca este in zadar. Colega ta vrea sa inteleaga un dosar. Nu imi sta capul acolo. In niciun caz.

Nu te-am vazut azi.

Am incercat sa imi scot din minte chipul tau.

Am incercat sa te ignor, dar nu imi iese.

De fiecare data cand te vad, radiez. Tu nu vezi asta.

Nu vei putea iubi niciodata un om ca mine.

De ce?!

De ce e atat de gresit sa iubesc eu un om ca tine?!

De ce nu putem fi cu cine vrem, oricand vrem.

E greu si nu imi pot scoate din minte acele clipe in care interactionam.

De fiecare data cand imi rostesti numele simt ca ma sufoc, ca nu mai am aer.

Degeaba.

Stiu ca toate sentimentele mele sunt in in zadar si orice as face nu te voi putea avea.

Asa ca de ce sufar?! De ce imi doresc o iubire imposibila?!

De ce vreau sa fiu cu tine mai mult decat orice?!

Nu stiu. Stiu doar ca ceea ce am pentru tine este trecator, cu timpul va disparea totul, iar viata imi va arata cine esti cu adevarat, chiar daca te voi iubi pentru totdeauna.