Categorie: ganduri

Este greu sa pierzi pe cineva drag, dar este si mai greu sa il lasi sa plece… definitiv.

Cum masuram viata? In minute, in ore sau in greselile pe care le facem?

Nu putem masura fiecare clipa care trece si nu putem spune ce urmeaza, dar, cu siguranta, la un moment dat, cand ne va fi scris, vom face o sinteza a tot ce a insemnat scurta noastra traire pe acest Pamant, a tot ceea ce am realizat si a tot ceea ce am lasat neimplinit.

Ne gandim la ce avem de facut maine, la ce dorim sa realizam intr-un timp scurt, dar si cum va fi viata noastra in urmatorii ani.

Nu stim asta. Nu avem de unde sa stim.

Suntem siguri de prezent, de ceea ce avem in acest moment, de ceea ce ne este dat sa traim in clipa in care discutam unul cu celalalt.

Restul este un mister.

Ce va fi peste un an, peste doi sau peste zece, daca vom mai apuca sa ne bucuram de copii sau de nepoti… nimeni nu stie.

Este greu ca intr-un anumit moment al vietii noastre sa ne luam ”adio” de la cineva drag. Bunici, parinti, frati, prieteni… toti suntem trecatori prin viata. Toti am ajuns aici si vom parasi aceasta lume in cel mai bun moment al nostru.

Este greu sa ne gandim ca astazi ii avem langa noi, iar maine nu.

Este greu sa te gandesti la cineva la trecut, dar cel mai simplu mod de a trece peste este sa ii onorezi viata, sa ii cinstesti memoria si sa crezi, cu fiecare zi, ca este inca langa tine.

Este greu sa pierzi pe cineva drag, dar este si mai greu sa il lasi sa plece… definitiv.

Fata in alb este o simpla poveste. Pentru oricine.

Sta si priveste in gol. Pe cine urmareste?! Paznicul care sta in fata usii de la intrare, intreband fiecare persoana datele?! Femeia in varsta care trage cu greu de un carucior de cumparaturi?! Pomii goi care tanjesc dupa primele semne ale verii?! Nu stie nimeni.

O urmareste atent. Urmareste atent toate detaliile, toate miscarile fetei in alb. Fata in alb, cu parul lung, lasat sa cada rebel peste umeri. Fata in alb pe care o simpatizeaza de prea mult timp si careia nu a avut curaj sa ii spuna niciodata ce simte.

Fata in alb care i-a furat privirea, care a rezervat privirea lui numai pentru ea, fata in alb, cu ochi caprui, intensi, pasionali, cu parfumul fin si aromat. Fata in alb pe care o vede zilnic la birou. Genul acela de fata care nu ar face nimic sa atraga atentia, dar care o face, totusi, in cel mai simplu mod posibil: existand.

Pentru el asta e o pedeapsa. Una suprema. Avand-o mereu in preajma, nereusind sa o atinga, nereusind sa ii spuna in fiecare dimineata si in fiecare seara cat de mult o iubeste.

Fata aceea miniona, finuta si eleganta, cea care stie sa se joace cu parul ei saten, care stie sa il prinda intr-un coc, in varful capului sau simplu, intr-o semi-coada, la spate, cat sa nu ii acopere privirea rapitoare.

Ea nu il priveste aproape deloc, iar daca o face, o face pentru ca se simte o prietena buna. Nu l-a privit si nu il va privi niciodata in modul in care el si-ar dori.

El, cel care incearca mereu sa o surprinda, care incearca mereu sa o ajute, care incearca mereu sa lucreze cu ea, care incearca mereu sa fie dragut si politicos. El care este atat de bun, atat de timid in ceea ce priveste dragostea, dar atat de pasional atunci cand vine vorba de iubire. El care niciodata nu stie sa ii spuna ”nu”, care se fastaceste mereu in preajma ei, care ii ofera tot ce are si tot ce si-ar dori sa aiba si el.

Fata in alb, fata care l-a vrajit, fata care i-a furat mintile si inima, nu il priveste deloc. Acea fata priveste alt gen de oameni. Fata in alb priveste genuri diferite, priveste oameni care au conditii mai bune decat a lui, dar ea nu stie ca dragostea se simte, nu se cumpara.

Daca ea ar vedea in el tot ceea ce este, oare ar putea fi ceva?!

Nu. Pentru ca ea nu vrea. Nu. Pentru ca ea ignora toate semnele.

Fata in alb este o simpla poveste. Pentru oricine.

Rusinea e o emotie irosita

Stai pe margine. Privesti. Nimeni nu te baga in seama. Nu vreai sa devii important, nu vrei sa iesi in evidenta.

O privesti si nu te poti abtine.

De ce?!

Poate pentru ca nu te crezi suficient de bun. Poate pentru ca ai impresia ca inima ei apartine altcuiva.

Ti se pare.

Totul e un amalgam de sentimente, de furii, de neputinta imbinate cu putina rusine si sinceritate pe care nu vrei sa le scoti la iveala.

Ti se pare fara rost sa spui ceva.

Ochii caprui si parul drept, prins la spate intr-un coc neglijent, dar ingrijit, fac din tine un om slab, fara putere, o persoana indoielnica de propriile puteri si capacitati.

Ai senzatia ca orice ai face este sortit esecului. Asa ca stai cu mainile in san si continui sa visezi. Privesti in gol si poate iti imaginezi cum ar fi sa fie.

Dar visul dispare atunci cand altcineva se apropie de ea.

Poate ai fi putut sa schimbi ceva, la un moment dat. Poate ai fi putut sa fii tu acolo, sa o strangi in brate si sa o saruti.

La ce folos sa fii rebel, puternic si popular. La ce folos sa le ai pe toate, daca nu o ai pe ea?!

Rusinea e o emotie irosita, indiferent de cat curaj ai avea in mod normal.

Ciudat. La fel procedez si eu.

Nu e târziu să o iei de la început

Mi-am propus sa scriu. Zilnic. Macar un text pe care sa il dezvolt.

Vreau sa ajung la o suta.

Ciudat. Nu am inspiratie.

Ma gandesc la anii pierduti, la dorinta pe care o aveam pentru a scrie ceva frumos, la nerabdarea pe care o aveam in fiecare zi, cand veneam de la scoala, dorind sa pun pe hartie toate gandurile din acea zi.

Am ales o cariera pe care nu stiu daca mi-o doream neaparat. Am luat un vis marunt si l-am transformat in realitate. Am luat o singura sansa si am dus-o la extrem.

Astazi sunt la doctorat. Nu realizez cand am ajuns acolo. Nu realizez cand a trecut timpul sau cum am putut sa ajung pana aici.

Citesc scriu si respir geografie, istorie, urbanism. Asta fac de sapte ani. Nu a fost o clipa in care sa regret drumul pe care l-am urmat. Nu a fost o clipa in care sa ma gandesc, cu adevarat, de ce am urmat aceasta cale.

Imi imaginez ce s-ar fi intamplat daca mi-as fi urmat inima, daca as fi avut curajul sa lupt cu cei din jur pentru ceea ce imi doream la acea vreme. Poate ca viata mea ar fi fost total diferita, poate ca viata mea ar fi fost mult mai buna, poate as fi facut totul cu mai multa daruire.

Ajung seara, de la serviciu, ma asez in fata laptop-ului si incerc sa compun ceva. Cateodata reusesc, alte ori dau gres in speranta de a fi cat mai buna.

Poate ca si acest text este banal si lipsit de sens, insa este ceea ce imi place.

Incerc sa imi dau seama de ce am acceptat sa o iau pe un drum ”de rezerva”, pe un drum pe care stiam ca il voi regreta candva, pe un drum la finalul caruia, orice mica sansa avea sa fie spulberata de alte oportunitati, de alte sanse ce imi erau aruncate in fata.

Scriu cu acelasi drag, compun texte fara sa ma opresc, incerc sa fac din pasiunea mea tot ce imi doream sa fiu de fapt.

Nu e tarziu niciodata sa fiu cine imi doream sa fiu, nu e tarziu sa dau curs viselor mele din copilarie, nu e tarziu sa public o carte, sa urmez facultatea pe care mi-o doream cu adevarat, dar ma gandesc ca nu totul sta intr-o bucata de hartie, visele mele nu tin neaparat de o diploma de absolvire.

Ma gandesc uneori ca iti trebuie un dram de nebunie sa o iei de la zero, dar si curaj pentru a fi cine iti doreai candva, pentru a fi multumit cu persoana ta.

Eu sunt multumita cu mine si incerc sa fac tot ce pot pentru a da curs acestei cariere pe care mi-am ales-o, cea de geograf. Viata mi-a oferit multe oportunitati, am batut la usi pe care le credeam inchise, dar ele mi s-au deschis.

Totusi, nu e tarziu sa o iei de la capat, mai ales atunci cand stii ca ai pentru ce sa lupti.

Iar eu pot lupta pentru tot ce mi-am dorit vreodata.