Nu as vrea sa pleci vreodata

Nu vreau sa te pierd. Sunt atatea prietenii care s-au dus…

Vreau sa ramai in viata mea cat se poate de mult.

Am gresit. Mai gresesc. E ceva normal.

Dar nu vreau sa pleci dintr-o prostie. Nu vreau sa pleci pentru ceva ce am spus aiurea, la nervi, la suparare.

Nu te-am placut prima data. Credeam ca esti o scarba. Credeam ca esti individualista, cu nasul pe sus, egoista.

Eram inofensiva la vremea aceea. Ce e drept, eram mult mai cuminte si mai linistita decat tine.

Cu timpul ne-am descoperit. Dintr-o simpla poveste ne-am dat seama ca avem multe in comun

Ce a putut face un pui la cuptor din noi! Era singura mancare pe care o puteam imparti la Orsova.

Ce vremuri…

Mi-as dori ca acele zile sa revina, sa putem sta la fel de mult impreuna si sa ne redescoperim.

Au trecut 4 ani de cand esti in viata mea si nu as mai vrea sa se termine.

Nu cred ca se vor termina destul de curand.

O prietenie buna e greu de gasit si mai greu de pastrat.

M-ai invatat multe lucruri pe care nu le stiam. Alaturi de tine mi-am descoperit parti pe care nu credeam ca le am.

Desi fac multe lucruri stupide, in felul meu, te iubesc.

Si nu as vrea sa pleci niciodata.

Copiii de ieri, adultii de astazi

“Uneori viata te imbata incat, uneori, uiti sa supravietuiesti.”

E greu, copil fiind, sa crezi ca viata ta va lua, candva, o turnura subita. E greu sa iti dai seama ca prietenii alaturi de care alergai pe strada o zi intreaga, vor disparea intr-una din zile.

Nu iti poti scoate din minte serile lungi de vara cand mama venea dupa tine, prin vecini, apoi te urechea ca nu ai ajuns acasa la ora potrivita.

E dificil sa iti imaginezi ca nu vei mai avea timp pentru joaca, ca va trebui sa muncesti de dimineata pana seara.

E aproape imposibil sa iti inchipui ca parintii vor pleca de langa tine intr-o buna zi.

Nu iti poti da seama de aceste lucruri atunci cand ai zece ani, dar iti vei da seama peste mult timp ca sfaturile bunicilor ti-au prins bine.

Nu pot sa realizez cand a trecut timpul. Parca mai ieri hoinaream pe strazile din Afumati, un mic orasel de la langa Bucuresti, cu bicicleta, alaturi de verii si prietenii mei cei mai buni.

Astazi merg zilnic la munca, pe acelasi drum pe care mai ieri chiuiam si ne inghionteam, plangeam sau alergam, speriati de diverse lucruri imaginate de noi.

Ioana, Anca si Dan au luat-o fiecare pe drumul sau.

Inca imi amintesc perfect acea seara de iunie. Era in jur de 5 iunie, vindeam cirese la poarta, cu totii. Adoram sa facem asta. Bunicii le adunau, iar noi strageam banii, apoi mergeam la magazin si ne luam o sticla mare de Pepsi. In acea dupa-amiaza, dupa ce ne-am terminat indatoririle, am luat bicicletele si am plecat intr-o tura prin Afumati. Era o vreme superba. De pe soseaua principala, ne-am lasat in dreapta, pe soseaua Ganeasa, apoi pe Garoafelor. Acolo, la un colt de strada, un grup de copii ne asteptau. Nu imi aduc aminte exact cu ce ne-au amenintat, dar stiu ca am luat-o la goana cat ne-au tinut spitele de la biciclete. Eu aveam, legata de portbagajul bicicletei, o sticla de 1,25 litri de Pepsi, proaspat cumparata din agonisele noastree. La prima groapa peste care am sarit, sticla s-a desfacut, iar tot continutul s-a lasat pe cei din spate, peste grupul de copii care ne tachinau. Am pedalat cat am putut de repede. Am iesit pe strada Morii, apoi am mers din nou pe strada prinicpala, pana in centru. Tocmai atunci am realizat ca scapasem de ei.

Seara a continuat cu o plimbare pe camp. Am mers pe soseaua Stefanesti, apoi pe strada Domnita Ralu si am iesit pe drumul de tara care ducea inapoi spre casa bunicilor mei. Apusul ne-a prins intr-o vale, pe marginea lacului. Ne-am oprit cu totii si am facut broscute din pietrele gasite pe mal.

Inca nu imi pot da seama cate oportunitati am pierdut cand eram copil si cate experiente am trait. Toate acestea m-au facut omul care sunt astazi.

Tin minte ca aveam sase ani cand am primit primul walkman de la ai mei. Era genial. La acea vreme nu oricine isi permitea. Petreceam ore in sir ascultand casete cu muzica romaneasa alaturi de Anca sau povesti cu soricei si vulpi.

Cand ne-am facut mai mari, verii mei aveau o consola de jocuri. Inca mi-o amintesc. Era gri si avea cateva jocuri, ca un fel de casete, de culoare galbena. Foarte greu reuseau bunicii sa ne desprinda de acele jocuri cu Mario sau strategie. Nu trecea zi in care sa ne jucam si nu trecea zi in care sa nu il rog pe bunicul sa ma duca la ei.

Avem amintiri frumoase impreuna. Probabil, amintiri pe care nu multi copii le au. Serile de vara petrecute la lac, pe locul unei fundatii de casa abandonate. Am crescut alaturi de acele salcii.

Astazi, merg cat pot de des in acele locuri si ma asez la umbra lor. Fumez o tigara, beau un suc si retraiesc momentele acelea. Momentele fara grija, fara serviciu si chiar fara scoala. Nu aveam indatoriri, nu aveam bani si nici nu ne doream. Ne aveam unul pe celalalt.

Anii au trecut, iar noi ne-am indepartat. Eu am plecat la Bucuresti, la parinti, iar ei si-au urmat vietile, fara a mai comunica unul cu celalalt.

Ne-am reintalnit dupa cinci ani, aducandu-ne aminte de vremurile in care eram in clasele V-VIII si in fiecare vineri veneam la Afumati, la bunici. De la Bucur-Obor luam maxi-taxi, cu bunicul, si ne opream direct la piata. Mergeam la Anca si la Dan si petreceam cateva ore impreuna. Faceam o gramada de prostii, iar seara plangeam si spuneam in continuu ca vreau sa fiu sora lor si vreau sa raman la ei peste noapte. Niciodata nu se intampla asta, oricat de mult mi-as fi dorit.

Insa oamenii se schimba. Noi ne-am schimbat, iar visele din copilarie au disparut, desi eu prefer sa cred ca au ramas captive intr-un colt al sufletului din care le vom scoate intr-o buna zi si le vom indeplini.

Eu mi-am indeplinit cateva, pe parcurs. Am ajuns la TVR, am aparut la televizor, am facut facultatea de Geografie si continui sa scriu. Asa cum o faceam mereu cand eram suprata si simteam ca nimeni nu ma intelege.

Ioana, care ma obliga sa operam animalele de plus in copilarie, este ultimul an la Medicina si urmeaza sa fie chirurg. Anca, careia i-a placut mereu matematica, a terminat o facultate de profil, iar Dan continua sa isi ajute tatal in lucrarile de constructie si reamanajare pe care le face si chiar a absolvit Facultatea de Constructii.

Asadar, fara sa ne dam seama, copiii de ieri devin adultii pe care ii visau, devin oamenii care voiau mereu sa devina. Fara sa vrem, indeplinim si vise pe care nu credeam vreodata ca le-am avut, dar in subconstientul nostru au fost mereu prezente.

Eram copil…

Am fost candva Adi. Un copil inocent care credea in tot ce zboara, care credea ca este normal sa dispari fara explicatie, care credea ca nu e nimic greu in lumea asta.

Am fost candva un copil timid si inocent, naiv. Eram genul de copil rasfatat, dar care stia ca vremea avea sa ne puna pe toti la incercare.

Eram un copil care stia ca vor veni timpurile in care va trebui sa ne descurcam singuri, ca parintii nu vor trai vesnic.

Am crescut, am terminat o facultate si sunt mandra de ce am realizat. Acum privesc cu jind la vremurile in care imi doream nespus sa cresc, sa fiu pe cont propriu.

Ce o fi fost in mintea mea?!

Viata nu numai ca te loveste din toate partile, dar iti arata si fete pe care nu vrei sa le vezi, pe care nu credeai vreodata ca le vei cunoaste.

Am crescut. Nu mai sunt Adi. Sunt Ella. Am 24 de ani si 10 luni si cred in schimbare. Cred in diversitate. Cred in tot ce poate un om sa ofere. Cred inca ca lumea este un loc bun, cred ca oamenii se pot schimba si ca totusi au ceva bun ascuns in adancul lor.

Daca eu nu pot schimba asta, imi pare rau.

Dar cred cu tarie ca ceea ce am trait si ceea ce am vazut m-a facut sa fiu un om puternic. Toate experientele m-au invatat lectii ce nu le poti lua din filme. Le poti trai o singura data. Si ai de invatat din fiecare.

Nu mai sunt un copil. Sunt Ella. Iar peste ani voi deveni Mihaela, un adult responsabil, pregatit sa paseasca intr-o lume pe cat de cruda, pe atat de buna.

Melodia numarul opt

Imi aduc aminte cand eram copil. Nu imi imaginam ca voi ajunge aici. Nu imi imaginam nici macar 10% din ce am acum.

Imi amintesc acea melodie, numarul 8 de pe albumul „S-a schimbat”, pe care o aveam pe repeat, in fiecare seara, pe CD-playerul portabil primit de Craciun.

Imi imaginam cum ar fi viata daca ar fi facuta dupa acel cantec. Cat de frumos ar fi sa ai pe cineva pentru totdeauna.

Imi imaginez cum era nu am nicio problema, cum singura grija era planul de joaca de a doua zi, cum nu ma gandeam ce ma asteapta la serviciu.

Acum merg in fiecare dimineata la munca, iar la ora 8 si 20 ma intampina melodia numarul 8. Ma napadesc o gramada de amintiri, iar lacrimile nu imi mai siroiesc pe obraji, ca in primele zile. Imi dau seama ca nu mai sunt un copil, ca ceea ce a fost candva s-a pierdut, s-a irosit in lungul drum al amintirilor si nu mai pot da inapoi ce am pierdut.

Melodia numarul 8 este acum imnul unei generatii, pe care eu il ascultam necontenit la 12 ani. Este melodia care a schimbat si a modelat relatii, mai putin pe a mea.

Melodia numarul 8 este ceea ce ma definea candva.