Inapoi in copilarie

Acelasi drum din copilarie. Merg pe Sos. Ganeasa si ma indrept catre Ulicioara cu gheozdanul in spate si multe ganduri ce imi invadeaza mintea. Am un singur tel: sa ajung in locul in care ma pot simti din nou copil.

Intru pe ulicioara copilariei, ce face legatura intre strada Mircea Voda si Sos. Ganeasa. Mii de amintiri ma napadesc. Arbustii din copilarie au ajuns sa pericliteze accesul catre balta.

In sfarsit strabat ramurile dese si ajung pe vechea fundatie parasita, impanizita astazi de salcii si multe ierburi specifice.

Ma asez pe marginea raului Pasarea, imi deschid o bere, opresc muzica din casti si ma destind. Nicicand nu a fost mai bine.

A trecut aproape un an de cand am fost acolo. De la absolvirea trecuta.

Poate ca timpul nu mi-a permis sau am ignorat aceasta destinatie, insa imi amintesc perfect serile lungi de vara, de cand aveam 10-11 ani, si veneam aici pentru a petrece timpul impreuna cu alti prieteni. Toti am crescut, suntem la facultate sau lucram, insa, pentru mine, acest loc a ramas al meu. Cand imi caut inspiratia sau vreau sa ma rup de orice altceva, vin aici.

Este ”locul meu”. Ferit de ochii lumii. Numai eu si cativa pescari care isi incearca norocul.

Intru mereu pe acelasi drum pietruit si nu as putea concepe Str. Mircea Voda altfel. Este asa de cand ma stiu. Plantele inalte si pietrele decorative ce au disparut printre ele. Este un setiment aparte sa te intorci la ceea ce cunosti.

Aici ma simt mereu copil. Si oricate probleme as avea, acesta este singurul loc in care m-as intoarce fara remuscari.

Niciodata nu te voi uita

A trecut ceva vreme de cand ne stim. Ciudat. Parca mai ieri te-am intanit. Eu eram in anul al II-lea, tu in anul I, in fata amfiteatrului Valsan, dupa o prezentare a programelor de master. Am alergat dupa tine si ti-am cerut numarul de telefon. Nu imi aminteam foarte bine momentul, desi tu il stiai perfect. Am sapat adanc in memorie si totul a revenit clar in minte. Stiu ca te-am privit pe tot parcursul prezentarii. Nu imi puteam lua privirea de pe tine. Pentru mine, a fost dragoste la prima vedere.

Vremea a trecut si nu ne-am mai intanit aproape doi ani de zile. Totul a revenit pe vremea cand am intrat la master, iar tu erai anul al III-lea. Am inceput sa vorbim dintr-o prostie. Iti placeau postarile mele de pe blog. Am zis ”ok”. Nu acordam o prea mare importanta. Atunci mi-am dat seama ca erai persoana de la care nu imi puteam lua ochii in mai 2015.

De fiecare data cand numele tau vine in discutie, imi amintesc de vorba ta ”nu stiu ce sa spun”. Poate ca asta mi-a dat curaj in acesti ani.

Ceea ce nu pot uita este acea seara de iunie, in care ai ramas la mine. Se intampla in 2017. Am petrecut toata ziua impreuna, apoi am iesit in oras. O cina mult prea ciudata, alaturi de fostul meu prieten. A fost cel mai penibil moment din viata mea. Nu te puteam scapa din priviri.

Era o seara ploioiasa si urata, o seara tipica de vara, plina de energii negative, dar incarcata de emotii. Am luat un taxi din Regie si pana la apartamentul meu, cu scopul de a urmari un film. Era ultimul lucru la care ma gandeam. Te tineam in brate, iar dupa ce am schimbat trei filme, ne-am hotarat asupra unei comedii dubioase.

Stateai in baretele mele, iar in momentul urmator privirile ni s-au intersectat. Nu mai simtisem acel lucru pentru nimeni, niciodata. Aveam impresia ca stomacul avea sa imi explodeze, iar inima mi se urcase in gat.

A fost un moment pe care nu il voi uita. Atunci te-am simtit mai aproape ca niciodata. Acela a fost momentul in care am simtit primul sarut, din dragoste, asa cum nu o mai facusem pana atunci.

Ne-am cufundat intr-un somn adanc, in patul meu de o singura persoana. Nici nu aveam nevoie de mai mult spatiu. In noaptea aceea am simtit ca totul este asa cum ar trebui sa fie.

Timpul a trecut, insa. Ne-am indepartat, am avut disputele noastre.

Acea zi de iulie, in fata blocului tau, in care m-am simtit mai neputincioasa ca nicodata. Stateam in camera ta, pe marginea patului. Mi-ai spus ca nu simti la fel de mult pentru mine, pe cat o fac eu. M-am simtit inutila. Parca totul se naruise. Am iesit in fata blocului si am vrut sa te sarut. Te-ai ferit. De ce?!

Am plecat trista si dezamagita de ceea ce tocmai se intamplase, dar avea sa fie o decizie inteleapta.

Am continuat sa vorbim ca simpli prieteni si colegi. Era o situatie penibila atunci cand ma autoinvitam la tine pentru a lucra la un proiect impreuna. Credeam ca totul va fi bine. Speram.

Acum ma uit la noi si nu mai recunosc nimic. Suntem doi straini care abia isi mai vorbesc, care se ignora, desi nu cred ca vor sa o faca.

Inca mai sper ca va veni acea zi in care sa ne redescoperim si sa ne dam seama ce vrem de la viata.

Imi doresc ca acea zi sa vina candva.

Aceasta zi

A fost azi. Ultima zi din martie. Ciudata zi.

Imi aminteste de tine.

Am plecat pe la ora 13 din Afumati, catre Urziceni cu gandul de a merge la o manastire.

Pe drum am cumparat si doua candele pe care planuiam sa le aprind la locul care m-a schimbat in urma cu 13 ani.

Rulam pe DN2 cu aproape 80 km/h, iar gandul imi era tot la voi. Nu imi puteam scoate din minte imaginile de la acea vreme.

Stiam ca nimic nu va schimba ceea ce s-a intamplat atunci, dar nu ma simteam impacata cu gandul ca nu am oprit niciodata in acel loc.

Am facut prima oprire la manastirea Chiroiu, aproape de Movilita. Era o liniste asurzitoare, un sentiment iesit din comun, ceva ce nu mai puteam compara cu nimic altceva.

Am stat acolo aproape jumatate de ora. Am simtit sa va aprnd si o lumanare. Asta fac mereu.

Apoi ne-am continuat drumul catre Urziceni. Aveam inima cat un purice. Tot ce imi venea in minte erau ultimele voastre momente, acea ultima seara.

Am parcat langa Parcul Politiei si am mers pe jos pret de cateva minute. E un oras mult prea linistit. Am ajuns in fata Casei de Cultura, apoi in fata Primariei. Ceva ma nelinistea.

Nu am stat decat o ora in Urziceni. Am pornit catre Afumati pe la ora 15.

Am mers cu muzica la maxim, am cantat si m-am simtit extraordinar alaturi de Paula, prietena mea cea mai buna.

Incercam sa uit si sa ignor faptul ca urma sa oprim in acel loc.

La un moment dat, Paula m-a intrebat:

„Unde oprim?”

Am facut o pauza. Imi era greu sa raspund.

„Inainte de intrarea in padurea Sinesti.”

Am ajuns la acel loc. Acel loc care a facut din mine ceea ce sunt azi. Cel putin asta prefer sa cred. Acel loc care mi-a rapit multe, dar m-a facut sa constinentizez viata. Mi s-au inmuiat picioarele. Nu puteam coborî din masina. Am tras adanc aer in piept si am facut-o. Am luat bricheta de pe bord si am aprins lumanarea. Nu voia sa arda. De ce?!

Intr-un final am reusit. Am asezat-o langa monumentul vostru.

Un fior m-a patruns si o mie de ganduri imi veneau in minte. Refuzam sa cred ca sunt acolo. Refuzam sa cred ca in sfarsit am avut taria sa opresc in acel loc.

M-am ridicat brusc si am pornit catre masina. Am trantit usa si am privit, pret de cateva secunde acel monument care imi aduce mereu aminte de voi. Vedeam inca masina. Vedeam acel maldar de fiare care v-a facut prizonieri si nu v-a mai dat drumul.

Am pornit catre Afumati fara a privi inapoi. Am pornit radioul masinii, dupa mult timp, stiind ca antena defecta bruiaza semnalul. Ca prin minune, o melodie a pornit. Una din melodiile tale.

Coincidenta?! Nu cred. Simteam ca ma privesti, de undeva de sus, ca stiai ca tocmai oprisem acolo. Simteam ca vrei sa imi dai putere sa trec peste asta. Era melodia mea preferata. O melodie atat de importanta pentru voi pe care nu o pot uita vreodata.

Coincidentele fac parte din viata noastra. Fie ca vrem sau nu, trebuie sa le luam asa cum sunt, sa le acceptam si sa ne obisnuim.

Si totusi, ziua aceasta nu am cum sa o uit…

Nu va fi pentru totdeauna?!

Am trait multe. In doi ani am strabatut toata tara impreuna, te-am dus in cele mai dragi locuri pe care le stiam, am fost impreuna chiar si in Mramures. Am stat intinse pe pajistea verde si am facut un gratar alaturi de familie. Am dansat si am vizitat o multime de locuri.

Am dubiile mele, insa. Ce sper sa nu se adevereasca. Totul a pornit de la un inel. Planuiam sa ti-l ofer de 8 martie. Nu ti s-a potrivit, asa ca am vrut sa il returnez. L-am lasat pe masa si a ajuns pe foc. Era un inel cu semnul infinitului. Se spune ca e semn rau.

Se spune ca acel lucru la care m-am gandit atunci cand l-am cumparat nu va dura pentru totdeauna.

Pacat. Simt ca te voi avea aici mereu.

Esti omul care stie sa imi faca ziua mai buna, pe care e suficient sa il sun si sa imi puna un zambet pe fata.

Esti omul alaturi de care am trait cele mai bune si nebune povesti, alaturi de care as sta in fiecare zi a vietii mele.

Esti prietena fara de care nu as concepe o viata in aceasta lume.

De ce ar fi atat de trist sa te pierd?! Pentru ca acel inel nu valoreaza nimic. Acel inel este o simpla intamplare, este un simplu obiect pe care nu mi-l propusesem, insa atunci cand l-am vazut m-am gandit la tine.

Un infinit nu inseamna, totusi, o eternitate. Sau poate ca da. Daca as avea posibilitatea sa petrec o eternitate cu tine, as face-o.

Simplul fapt ca ne-am intalnit nu a fost o intamplare. Si ne miram de asta in fiecare zi.

De ce sa se sfarseasca acum?! De ce nu poate dura pentru totdeauna?! Un simplu inel poate schimba asta?! Sper ca nu…