Am nevoie de tine mai mult decat poti crede

Incerc sa ma tratez si nu pot.

Incerc sa nu mai fiu in prajma ta, dar imi este imposibil.

Atunci cand nu iti mai pot vorbi, atunci cand ma supar sau ceva ma deranjeaza, ma inchid in mine. Imi este greu. Ma simt incompleta.

Nici nu vreau sa stiu cum ar fi viata fara tine.

Imi este imposibil sa nu te pot saluta sau sa nu te pot intreba ce faci.

Imi este imposibil sa stiu ca nu iti spune ceva sau sa nu te pot imbratisa cand stiu ca iti este greu.

Am incercat sa ma iau dupa ei. Sa nu mai stau in preajma ta. Am incercat sa ma indepartez de tine pentru ca unii spun ca ar fi mai bine pentru reputatia mea.

Nu imi pasa.

Prietenii buni ti-i alegi dupa suflet, nu dupa scoala. Ti-i alegi in asa fel incat sa poti convietui cu ei, incat sa ii poti numi parte din familia ta.

Nu as concepe o viata fara tine. Acum, mai mult ca niciodata, inteleg asta si imi este greu sa cred.

Nu ma gandeam ca nu as putea rezista o zi fara tine.

Te vedeam si incercam sa te ignor. Imi venea sa rad, dar voiam sa nu te bag in seama.

Nu pot sa ma gandesc ca nu vei mai fi in viata mea candva si nu pot sa cred ca intr-o zi vei disparea, asa cum au disparut toti pana acum.

Tin la tine mai mult decat poti crede si nu as putea sa imi imaginez viata fara tine.

Nu as putea sa imi imaginez ca nu vei mai fi acolo cand am o problema sau cand am de dat un telefon in mijlocul noptii pentru ca cineva a tipat la mine sau cineva m-a certat, ca m-am despartit de cineva sau am o cadere nervoasa.

Ca prieten, pot spune ca te iubesc din tot sufletul, iar toate iesirile mele se datoreaza faptului ca tin la tine pana la Cer si inapoi.

Te rog, nu pleca din viata mea! Fii aici pentru ca am nevoie de tine mai mult decat poti crede!

Nu a fost sa fie

Nu pot sa plang. Nu stiu de ce. Totul mi se pare ireal si incerc sa ma ascund in scoica mea, sa nu las pe nimeni sa patrunda.

In sufletul meu se da o lupta apriga pe care nu o pot castiga.

Toti plang. Este greu sa vezi ca cineva atat de tanar pleaca dintre noi atat de devreme.

Intr-o mana am candela si in cealalta doi trandafiri albi. Stiu ca erau preferatii tai.

Pasesc cu temere pe poarta bisericii si nu stiu ce voi gasi la celalt capat. Fiecare pas mi se pare de plumb. Numar pasii pana la tine.

In jurul capelei nu sunt multe persoane si ma intristez.

De ce? De ce nu au vrut sa vina pentru un suflet atat de cald, atat de pasnic, atat de pur?!

Imi e greu sa inaintez si o las pe Paula sa mearga inainte. Stiu ca nu va suporta. Stiu ca i se va face rau atunci cand te va vedea. Este ultima colega care te-a vazut in viata.

Intru dupa ea si te privesc.

Parca dormi. Nimic nu tradeaza faptul ca tu nu mai esti cu sufletul printre noi.

Asez trandafirii langa sicriu si nu stiu cum sa plec mai repede de acolo.

Este greu. Foarte greu.

Vineri beam cafeaua impreuna si ne promisesem ca luni ne revedem la aceeasi ora.

Dar nu a fost sa fie.

Ai ales sa pleci mult prea repede dintre noi.

Draga noastra, nimic nu ne va face sa te uitam.

Traieste acum pentru ca maine s-ar putea sa nu mai fii

Cum te poti trezi dimineata atat de simplu, crezand ca tot ce ai ti se cuvine?! Cum poti trece nepasator pe langa oameni care iti vor binele?! Cum poti spune ca totul este intamplator si nimic nu ti se poate intampla?!

Totul se poate intampla subit. Intr-o secunda, totul se poate pierde.

Vei fi ca si cum nu ai fi fost.

Viata nu este un simplu joc in care sa pariezi pe ziua de maine, viata este mai mult decat atat. Este o provocare. O provocare pe care trebuie sa o accepti zi de zi, iar, daca o duci la bun-sfarsit, sa te consideri norocos ca ai scapat.

Viata este o provocare pe care toti o acceptam, nevoiti fiind de imprejurari, de destinul in sine. Zi dupa zi, an dupa an, ne dam seama ca imbatranim, ca menirea noastra pe Pamant este infaptuita si nu avem de facut altceva decat sa asteptam finalul.

Atunci cand totul se incheie mult prea devreme…. Atunci nu mai poti spune nimic.

Cand esti tanar consideri ca nimic nu ti se poate intampla, ca ai lumea la picioare. Ti se pare ca esti invincibil, cand, de fapt, esti un pion fragil pe o tabla de sah mult prea mare pentru tine. Te consideri nemuritor, iar viata parca iti surade la fiecare pas.

Este o capcana. Este un joc ce nu poate fi castigat. Viata este atat de parsiva incat nu iti dai seama ca te joci cu focul.

Mergi la culcare cu o multime de planuri pentru ziua de maine, dar nimic nu este cert. Secunda urmatoare nu este certa. Este ceva ce nu poti controla, ceva ce nu tine de tine.

Azi esti, maine nu mai esti.

Asta e clar.

Insa e greu sa realizezi ca sfarsitul este aproape, ca nu mai poti face nimic.

Este greu sa iti dai seama, in ultimele clipe, ca nu ai facut tot ce credeai ca poti face, tot ce iti doreai sa faci, ca nu ai fost alaturi de persoanele dragi atunci cand aveau cea mai mare nevoie de tine.

Regreti multe in acele momente.

Apoi inchizi ochii pentru totdeauna si totul ti se pare un dans, un zbor catre Ceruri, unde totul iti va fi iertat.

Pentru cei ce raman este greu. Nici nu iti dai seama cat de mult.

Rauri de lacrimi se scurg si nu le poti opri.

Privesti de sus si ti-ai dori sa le porti sterge cu o imbratisare sau un sarut, dar nu mai poti face nimic.

Esti legat de maini si de picioare si privesti neputincios la agonia lor.

Nu stiu ce simt ingerii atunci cand ne privesc, insa stiu ca noi ne dorim inca un minut alaturi de ei. Dorim sa le spunem cat de mult i-am iubit pe Pamant si cat ne-am dori sa fie inca printre noi.

Astazi, mai mult decat oricand, simt ca viata trebuie traita la maxim, iar fiecare zi este o binecuvantare.

Traieste acum pentru ca maine s-ar putea sa nu mai fii.


In amintirea colegei noastre, Oana.
26 decembrie 1984-25 noiembrie 2019

Imi pare rau ca societatea nu ma lasa sa fiu eu.

Nu alegi pe cine să iubești. Asta este clar. Nu alegi nici pe cine sa iubesti.

Asta îmi spun zilnic, scriind de zor texte despre dragoste de care nu am habar.

Formulez idei și povești despre care nu am nicio idee, însă am în minte un singur om: tu.

Nu știu când a intervenit asta, poate inopinant, fără să planific, asta este sigur, dar am ales să mă las inspirată de tine.

Este foarte ciudat să vezi persoane familare, să vezi pe stradă cupluri ce se țin de mână sau își declară dragostea, iar tu să nu o poți face.

De ce?!

Pentru ca îmi este teamă. Pentru că nu se cade sau nu este ”frumos” în societatea în care trăim.

De ceva vreme, doi colegi de serviciu sunt împreună. Eu, în mod sigur, nu aș fi avut curajul lor. Nu aș fi avut curajul să mă apropii de cineva alături de care îmi petrec mai mult timp decât cu familia. Și asta nu îmi convine.

Însă, pentru liniștea și siguranța zilei de mâine, am ales să tac și sa înghit orice zi în care nu pot fi aproape de tine, în care nu iți pot declara sentimentele.

Nu mă simt eu, nu mă simt în stare să fac asta, nu mă simt în largul meu să știu că, în cazul în care nu simți același lucru pentru mine, să te pot întalni în fiecare dimineață și să îți zâmbesc așa cum o fac acum. Nu am curajul pentru că știu că nu mă vei mai privi cu aceeași ochi. Și asta ar fi greu pentru mine. Să te pierd de tot, ar fi groaznic!

Așa că mă complac în această situație. Să te privesc pe ascuns sau să te observ așa cum numai eu știu, să iți fur un zâmbet răzleț. Asta iubesc să fac. Si imi place atunci când mă saluți, urmând numele meu. Ești singura persoană care face asta. Ador asta. Acei ochi căprui, de care nu mă pot dezlipi, mă fac sa îmi doresc mai mult. Parul buclat, saten si bogat este slabiciunea mea.

Atunci cand ne strangem mai multi pentru diverse activitati sau pur ai simplu pentru a vorbi, atunci cand am ocazia sa trec pe la tine, sunt prima care ma ofer.

Atunci cand ceva e greu sau de neinteles pentru mine sau am nevoie de o informatie, apelez la tine.

Îmi pare rău ca nu pot fi curajoasă. Îmi pare rău că nu pot fi așa cum mi-am dorit. Îmi pare rău că nu îți pot spune ce simt.

Îmi pare rău că societatea nu mă lasă să fiu eu.