Categorie: ganduri

Un simplu tango

Mai mult as prefera sa stau singura. Sau sa plec. Sau sa le fac pe ambele, simultan.

Nu pot sta in aceeasi camera in care nu te-as putea privi pe tine, sa ma gandesc cum ar fi fost sa fie ceva.

E greu sa pot sa ma gandesc la tine ca la mai mult decat un prieten.

E greu sa stiu ca nu va fi niciodata nimic.

Intram si iesim de pe scena vietii singuri, dar, pe parcurs, alegem actorii alaturi de care sa ne petrecem zilele. Intre inceput si final este un singur pas, iar cea mai buna diferenta o va face alegerea persoanelor de care vei fi inconjurat.

Nu este un simplu joc, viata. Este mai mult decat atat. Este un dans. Un fel de tango neintrerupt al unor alegeri radicale, de moment. Spontaneitatea si impulsul sunt cei mai importanti factori ai destinului nostru.

Nu se merita sa cugetam indelung. Nu se merita sa meditam la orice decizie pe care o luam.

Se merita numai sa mergem mai departe, sa ducem melodia pana la final si sa concluzionam ca, dintr-o data putem ramane fericiti pentru totdeauna.

Nu stiu daca voi avea aceasta ocazie, dar voi fi fericita sa stiu ca am facut totul, ca am iubit cu toata inima, persoane care nu ar fi bagat de seama ca sunt in acea camera, ca am zambit unor oameni pentru care simteam mai mult decat lasam sa se vada. Sunt fericita ca am iubit si ca am fost iubita, iar pas cu pas am reusit sa imi duc la bun-sfarsit toate visele.

Sunt fericita pentru toti pe cei pe care i-am iubit, iar daca ar fi sa am o ultima dorinta, ar fi ca tu sa imi acorzi un singur moment.

O zi obisnuita

Ziua aceasta vine atat de greu si trece atat de repede.

Nu ma pot gandi, nu imi pot imagina cum au trecut deja 14 ani.

Un lucru este sigur: acea zi de primavara nu va putea fi uitata. M-a facut sa imi dau seama ce inseamna viata, cum trebuie sa pretuiesti fiecare secunda.

Daca ai un dram de noroc sau curaj, trebuie sa il valorifici. Nu conteaza cum.

Au trecut 14 ani in care am invatat cum sa fiu un adult, cum sa imi socotesc fiecare minut din viata, cum sa ma bucur de orice neajuns, de orice fericire, de orice speranta.

Le-am valorificat pe toate.

As zice ca nu am lasat sa treaca o oportunitate pe langa mine, ca am invatat sa profit de tot si de toate, ca am invatat sa plang si sa rad atunci cand nu aveam nimic, dar sa ma bucur de acel moment.

De orice moment, am invatat sa profit, sa am un avantaj fata de ceilalti.

Voi m-ati invatat, inca din acea zi, ca orice moment merita trait la maxim, ca nu se stie daca vom prinde si ziua de maine.

Viata e atat de parsiva si haina incat nu stii cat ti-a mai ramas. Incerci sa faci tot ce poti pentru a-i multumi pe altii, dar pe tine cine te multumeste?!

Am invatat sa traiesc pentru mine, pentru tot ce ma face fericita.

Si oricat am incercat sa fug de destin, el m-a ajuns din urma. Oricat am incercat sa fug de voi, de acea zi, privesc in urma si nu ma pot lipsi. Ceva ma atrage mereu acolo.

La orice eveniment important din viata, ma gandesc la voi. Chiar daca a trecut atat de mult timp, nu uit sa ma intreb ”Ce ar face…?”, insa e atat de greu sa stiu ca nu voi mai primi un feed-back. Nu fac altceva decat sa privesc in sus si sa spun ”Sper ca sunteti mandri”. Atat pot spune acum.

Mai mult ca niciodata, incerc sa trec peste, sa nu ma gandesc la ”Ce ar fi fost daca…” pentru ca stiu ca nu voi afla vreodata.

In viata nu exista coincidente si vad asta cu fiecare minut care trece.

Am incercat sa fug de acea zi, dar ma va urmari vesnic.

Nu stiu daca o pot numi o sarbatoare sau o zi in care sa plang, dar stiu ca aceasta zi ma va urmari pentru tot restul vietii.

Stiu ca tu esti genul de om care nu poate fi uitat. Dar eu pot fi?!

Pentru ce incerci sa fii ca ceilalti?! Pentru ce incerci sa ii imiti pe altii cand tu esti atat de special, unic si minunat?! De ce ai crede ca ea te priveste doar pentru ca esti ca toti cei din multime?!

Trebuie sa inveti ca a fi unic nu e ceva rau, nu inseamna ca ai facut ceva rau, ca esti cu totul deosebit si ceilalti te vor cataloga altfel.

Sa fii deosebit inseamna sa te iubesti pe tine, sa te impaci cu gandul ca esti singurul de pe acest pamant care poate fi in acel fel, care poate simti acel lucru si care poate lasa o urma deosebita in spate.

Zi de zi privesc in jur si imi dau seama ca nu disting nimic, nu vad nimic neobisnuit. Concuram unii cu ceilalti, incercam sa fim ca cei din jur. De fapt nu suntem decat niste persoane identice, anonimi, care incercam sa razbatem mai departe. Incercam sa ne diferentiem de ceilalti prin fapte si vorbe, totul pentru a scoate in evidenta calitatile. De fapt, tot ce scoatem in evidenta sunt defectele, minusurile acelea mari care ne trag in jos.

Cand te privesc nu incerc sa fiu obisnuita. Stiu ca nu sunt, dar incerc sa fiu cat mai greu de uitat, cat mai greu de trecut cu vederea.

Atunci cand vorbim vreau sa fac orice pot pentru a iesi in evidenta, pentru ca tu sa iti aduci aminte de mine si cand nu voi mai fi.

Vreau sa fiu acea peroana pe care nu o vei uita atat de usor, careia sa ii simti lipsa si despre care sa iti aduci aminte zilnic.

Stiu ca tu esti genul de om care nu poate fi uitat. Dar eu pot fi?!

Afumați – Cum a apărut Biserica Nouă? (Partea 1)

Din anul 1931, populatia comunei Afumati a inceput sa creasca semnificativ. Recoltele erau din ce in ce mai bogate, iar oameni din zonele limitrofe se stabileau in Afumati, considerandu-l ”un taram fermecat”.

Biserica veche, construita in anii 1690, pe vremea familiei Cantacuzino, devenise neincapatoare pentru enoriasi. De aici s-a nascut ideea construirii unei noi biserici, Parohia Afumati II.

In anul 1931, in luna octombrie, s-a luat decizia construirii unui nou lacas de cult pe soseaua principala, catre Urziceni, in zona de rasarit a comunei. Ideea i-a provenit domnului Vasile Teodorescu, chiar intr-o zi de Sfantul Dumitru, atunci cand, ajuns la sluja, i-a fost greu sa inainteze catre altar pentru a aprinde o lumanare.

Inaintea acestei zile, prin batrani si prin sat se discuta deja tema construirii unei noi biserici, insa, aceasta tema fusese abandonata de fiecare data.

La acel eveniment, Vasile Teodorescu si-a zis ” Mai este nevoie inca de o biserica”.

La acel moment, nu se gandea ca vorbele i se vor adeveri, dar cu sprijinul comunitatii a reusit.

Dupa lungi discutii, ideea a fost aprobata. Fiind parte din consiliul bisericii, domnul Teodorescu a luat fraiele in mana. Dupa slujba de duminica au decis sa se intruneasca comitetul de constructie, sa se incheie procesele verbale. Dupa slujba, angajatii bisericii au mers la o carciuma din sat, acolo unde, dupa cateva pahare, s-au pus la cale planurile de realizare ale noului lacas.

De astfel, si in ziua de astazi, in Afumati se crede faptul ca ideea bisericii a venit la un pahar de vin, nici decum in timpul unei slujbe.

Ideea a fost aprobata, iar procesele verbale au fost semnate, regia de construire a fost stabilita. Nu ramanea decat ca biserica sa isi stabileasca prima piatra de temelie.

Dar o biserica nu se construia asa, oricum.

Era necesar un plan bine pus la punct si bani pentru sustinerea constructiei. Banii au fost colectati de la enoriasi, cu sprijinul hotarator al dl. Teodorescu, fiind un pion principal in construirea noului lacas.

Parintele Ionel a fost cu greu convins sa ramana in sat. Aprobarea de la Patriarhie a fost obtinuta cu dificultate, dar si cu ajutorul lui Petrica (membru al Bisericii Vechi).

Dupa mai multe planuri propuse, la biroul arhitectului s-a hotarat, de comun acord  intre Parintele Ionel si comitetul de construire al bisericii, ca, cladirea sa fie realizata in maxim cinci ani.

Dupa numirea in functii a casierului si a secretarului, s-a stabilit ziua pentru adunarea generala in care sa se aprobe planul de executie.

Astfel, lucrarile au fost executate, iar in Biserica Noua a venit preot vacant Preotul Toma Ceroiu.

Biserica a fost data in folosinta in anul 1938, purtand hramul Sfantului Dumitru, ziua in care, cu ani in urma, fusese luata decizia de a se construi un nou lacas de cult.