Il vad cum sta priponit, pe o banca. E trist. Fata sa inspira numai durere, iar eu nu stiu cum sa il alin.
Stau pe o banca, vis-a-vis. Am ridicat privirea incruntata din telefon si am privit acel om brunet, de aproximativ 40 de ani, ce nu mai stie sa zambeasca. Sau nu mai vrea.
Cate probleme o avea?! Oare e bolnav? Oare l-a parasit sotia? Oare copilul e bolnav? Nu stiu.
Nu schiteaza niciun zambet. Nu are telefonul in mana, nici macar o revista sau un ziar. Se uita in gol catre lac. In aceasta perioada, lacul din Parcul Circului este plin de nuferi infloriti.
Isi musca din cand in cand buza de jos si priveste in pamant. Parca ii vine sa planga. Ii vad lacrimile care i se aduna in ochi, dar nu are curajul sa le dea frau liber.
Nu sunt mereu probleme grave, dar cand ma uit la ale mele, ale lor mi se par floare la ureche. Continui sa cred ca cineva este pe moarte. Ochii lui spun totul. Privirea este cea care il tradeaza.
Cred ca atunci cand avem cu adevarat o problema, nu suntem la fel de determinati sa ii dam frau liber, dar atunci cand nu avem probleme reale, am face orice sa le expunem, sa ne plangem din orice maruntis.
Nu stiu cum simt altii sau ce simt altii, dar eu, cand privesc un om ca omul din parc, ma gandesc cat de banala este viata pe care o traim, cat de simplu poate fi sa fim fericiti.
Poate nu azi, poate nu maine, dar intr-o zi ne vom da seama ca orice nimic ne poate aduce pe culmile fericirii.
Ella Coman 
Lasă un comentariu