Era târziu în viața mea
Și norii negrii se adunau
Pe cerul speranței mele
Soarele nu mai strălucea.
O admiram mereu pe ea,
Cu ochii ca de rouă,
Și doi obraji îmbujorați
Și păr de stofă nouă.
O mai și visam ades’
Langă el stând mai mereu.
Căci eu nu eram de rangul ei,
Și nici ea de nasul meu.
Am admirat-o mai târziu
Când era tristă sau râdea,
În preajma ei doream să fiu,
Dacă lipsea era pustiu.
Nu-mi trebuia nimic eu stiu
Decât pe ea.
Timpul trecu fară să știm,
Viața ne mută din loc,
O revăd ani mai târziu,
Tot cu el de mână și acum
Eu tot singur,
Călător străin pe drum.
Ella Coman 
Lasă un comentariu