Autor: EllaComan

Jurnal al vietii omenesti

Regret atatea lucruri pe care le-am facut. Este normal. Ca oameni, suntem meniti sa ne intalnim semenii, sa ne indragostim sau sa ii consideram simpli amici.
Este o parte a acestei povesti pe care incerc sa o uit. Nu neaparat pentru ca cei in care mi-am pus baza m-au lasat balta, ci pentru ca am incercat sa ii ajut pe toti asa cum am putut.
Cand vrei sa ajuti, esti luat de prost. Asculti cu atentie fiecare poveste si incerci sa le oferi un sfat. Dupa ce si-au vazut scopul atins, dupa ce si-au indeplinit misiunea, pleaca. Te lasa nu numai cu un gol adanc, dar si cu multe istorisiri din vietile lor, in care sunt relatate multe greseli. Cel putin poti invata din erorile altora.
Oamenii si-au lasat amprenta asupra mea, m-au folosit ca pe un aparat de impartasit fapte. Astfel, dupa atata timp, am devenit un jurnal de amintiri. Niciuna nu este a mea, dar experientele celorlalti m-au invatat sa nu fac aceleasi greseli.
Sunt un jurnal al vietii omenesti.
Deschide-ma la orice pagina.
Iti pot spune orice.

Nu te recunosc.

Nu stiu cine esti. Ai fost aici in ultimii ani? Oare chiar te-am cunoscut? Oare chiar m-am indragostit nebuneste de tine? Ce ciudat. Acum nu te mai recunosc.3525077

E tarziu. Iti dau un mesaj sa iti reamintesc ca exist. Raspunsul celui din spatele numelui tau nu imi aminteste de tine. Cel pe care il intalnesc in ultimul timp nu are legatura cu omul pentru care zambeam in urma cu trei ani.
Imi spui ca te-ai schimbat, ca viata te-a maturizat si nu mai esti la fel. Nu mai esti copil, vrei sa o iei de la inceput, vrei sa uiti de mine. Vad in tine cel mai slab om. Ai fugit de adevar, iar acum te ascunzi in spatele unui laptop, intr-un birou si intr-o monotonie fara de egal.

Oare iubirea chiar a existat?

E noapte, iar tu imi citezi din carti romantice, pasaje ciupite de pe net. Imi spui ca nu vrei sa ma mai cunosti, iti spun ca ma faci fericita, iar raspunsurile tale ma fac sa ma intreb cine esti de fapt.

Straine, te-am iubit candva?! A fost ceva vreodata? Ai fost tu vreodata? De ce pleci asa tacut?

Si au ramas atat de multe cuvinte nerostite…

Ce eram, ce am ajuns, ce voi fi.

M-am trezit subit. M-am trezit intr-un loc gol, vid, lipsit de orice urma. Stanga negru, dreapta negru, peste tot numai negru! Era intuneric. Incepeam sa ma panichez. Simteam frigul cum imi strapungea trupul. Imi simteam oasele inghetate. Corpul imi era secat de orice miscare. Nu mai eram eu. Eram un nimeni. Eram un sclav, eram o marioneta a sistemului.

postimage

Atunci am vazut. Am vazut un licar de speranta. Era imaginatia mea? Chiar era? Aberez? Innebunesc? Nu. Nu e nimic. E rece. Tot rece. Simt fiorul. Fiorul imi strapunge din nou trupul. Se joaca cu mine si cu mintea mea. Nu sunt eu. Din nou.

Ce dracului se intampla cu mine? Capul imi bubuie. Bubuie din ce in ce mai tare si nu il pot opri. Opreste-te! Opreste-te! E liniste. S-a terminat. A fost numai imaginatia mea.

Ce aiurea. Cand credeam ca sunt plina de viata, dar de fapt sunt moarta. Mor pe dinauntru. Cu fiecare zi, cu fiecare cuvant. Ma sting si nu realizez.

Voi! Voi, toti cei care m-ati judecat. Voi, toti cei care m-ati jucat pe degete! Voi, toti cei care ati crezut ca puteti face orice cu mine! Voi! Voi sunteti vinovati pentru tot! Pentru intunericul in care ma aflu, voi sunteti vinovati! Voi ati creat un monstru! De ce?! Pentru ce?! A meritat? Va place? Va place, ma, cum am ajuns?! Cainilor!

Eu eram eu. Era lumina, era culoare, era viata. Acum nu mai este. M-am intunecat. Stau aici, in mijlocul intunericului si sunt confuza. Confuza si furioasa, pe parcurs ce imi amintesc ce mi-ati facut! Da, ma, voi!

Va urasc pe fiecare. Pe fiecare in parte. Nu mai existati pentru mine! Sunteti un nimeni! Un nimeni! La fel ca mine. Ati luat tot din mine si m-ati lasat in noapte, goala si fara aparare.

Sunteti ca mine acum. Veniti, veniti mai aproape! Nu va fie frica. Sunt eu. Monstrul pe care l-ati creat!

O poti lua de la capat

postimage
Probabil ca te intrebi des de ce tii atat de mult la o persoana sau nu iti poti imagina viata fara un loc in care ai crescut sau ai cunoscut pe cineva important pentru sufletul tau.

In viata vine momentul in care trebuie sa renunti la ceea ce iubesti. Si nu doar pentru ca asa vrei, ci pentru ca este timpul sa treci peste ceea ce te tine in loc, trebuie sa incerci sa te maturizezi. Esti nevoit sa iti iei la revedere la anumite etape care au contribuit semnificativ la formarea ta ca om. Incepi sa iti dai seama ca, tinand acel lucru cu forta, nu faci altceva decat sa fii din ce in ce mai nefericit. Nefericirea, ca si bucuria, provine din lucruri marunte si nesemnificative. O poti gasi intr-un cantec, intr-o carte, intr-un concert, intr-o floare sau orice altceva la care nici nu te gandeai ca te poate influenta.


Peste 10-15 ani este timpul sa iti iei bagajele, sa te urci in tren si sa nu te mai uiti nicio clipa in urma. Este timpul sa iti faci propria viata si sa descoperi locuri noi pe care, intr-un final, vei ajunge sa le consideri indispensabile. Si vei ajunge in acelasi punct din care ai plecat. Trebuie sa inveti sa renunti la ceea ce iubesti si la ceea ce crezi ca te reprezinta. Nu poti atarna toata viata de un fir de ata care inevitabil se va rupe. Mai devreme sau mai tarziu va trebui sa ii dai drumul si sa te agati de un alt fir.

Oricat de anevoios va fi drumul sau oricat de greu iti va fi intr-un final sa iti gasesti un loc al tau, faptul ca ai avut  curajul sa renunti la ceea ce te definea, te va face un erou.