Copiii de ieri, adultii de astazi

“Uneori viata te imbata incat, uneori, uiti sa supravietuiesti.”

E greu, copil fiind, sa crezi ca viata ta va lua, candva, o turnura subita. E greu sa iti dai seama ca prietenii alaturi de care alergai pe strada o zi intreaga, vor disparea intr-una din zile.

Nu iti poti scoate din minte serile lungi de vara cand mama venea dupa tine, prin vecini, apoi te urechea ca nu ai ajuns acasa la ora potrivita.

E dificil sa iti imaginezi ca nu vei mai avea timp pentru joaca, ca va trebui sa muncesti de dimineata pana seara.

E aproape imposibil sa iti inchipui ca parintii vor pleca de langa tine intr-o buna zi.

Nu iti poti da seama de aceste lucruri atunci cand ai zece ani, dar iti vei da seama peste mult timp ca sfaturile bunicilor ti-au prins bine.

Nu pot sa realizez cand a trecut timpul. Parca mai ieri hoinaream pe strazile din Afumati, un mic orasel de la langa Bucuresti, cu bicicleta, alaturi de verii si prietenii mei cei mai buni.

Astazi merg zilnic la munca, pe acelasi drum pe care mai ieri chiuiam si ne inghionteam, plangeam sau alergam, speriati de diverse lucruri imaginate de noi.

Ioana, Anca si Dan au luat-o fiecare pe drumul sau.

Inca imi amintesc perfect acea seara de iunie. Era in jur de 5 iunie, vindeam cirese la poarta, cu totii. Adoram sa facem asta. Bunicii le adunau, iar noi strageam banii, apoi mergeam la magazin si ne luam o sticla mare de Pepsi. In acea dupa-amiaza, dupa ce ne-am terminat indatoririle, am luat bicicletele si am plecat intr-o tura prin Afumati. Era o vreme superba. De pe soseaua principala, ne-am lasat in dreapta, pe soseaua Ganeasa, apoi pe Garoafelor. Acolo, la un colt de strada, un grup de copii ne asteptau. Nu imi aduc aminte exact cu ce ne-au amenintat, dar stiu ca am luat-o la goana cat ne-au tinut spitele de la biciclete. Eu aveam, legata de portbagajul bicicletei, o sticla de 1,25 litri de Pepsi, proaspat cumparata din agonisele noastree. La prima groapa peste care am sarit, sticla s-a desfacut, iar tot continutul s-a lasat pe cei din spate, peste grupul de copii care ne tachinau. Am pedalat cat am putut de repede. Am iesit pe strada Morii, apoi am mers din nou pe strada prinicpala, pana in centru. Tocmai atunci am realizat ca scapasem de ei.

Seara a continuat cu o plimbare pe camp. Am mers pe soseaua Stefanesti, apoi pe strada Domnita Ralu si am iesit pe drumul de tara care ducea inapoi spre casa bunicilor mei. Apusul ne-a prins intr-o vale, pe marginea lacului. Ne-am oprit cu totii si am facut broscute din pietrele gasite pe mal.

Inca nu imi pot da seama cate oportunitati am pierdut cand eram copil si cate experiente am trait. Toate acestea m-au facut omul care sunt astazi.

Tin minte ca aveam sase ani cand am primit primul walkman de la ai mei. Era genial. La acea vreme nu oricine isi permitea. Petreceam ore in sir ascultand casete cu muzica romaneasa alaturi de Anca sau povesti cu soricei si vulpi.

Cand ne-am facut mai mari, verii mei aveau o consola de jocuri. Inca mi-o amintesc. Era gri si avea cateva jocuri, ca un fel de casete, de culoare galbena. Foarte greu reuseau bunicii sa ne desprinda de acele jocuri cu Mario sau strategie. Nu trecea zi in care sa ne jucam si nu trecea zi in care sa nu il rog pe bunicul sa ma duca la ei.

Avem amintiri frumoase impreuna. Probabil, amintiri pe care nu multi copii le au. Serile de vara petrecute la lac, pe locul unei fundatii de casa abandonate. Am crescut alaturi de acele salcii.

Astazi, merg cat pot de des in acele locuri si ma asez la umbra lor. Fumez o tigara, beau un suc si retraiesc momentele acelea. Momentele fara grija, fara serviciu si chiar fara scoala. Nu aveam indatoriri, nu aveam bani si nici nu ne doream. Ne aveam unul pe celalalt.

Anii au trecut, iar noi ne-am indepartat. Eu am plecat la Bucuresti, la parinti, iar ei si-au urmat vietile, fara a mai comunica unul cu celalalt.

Ne-am reintalnit dupa cinci ani, aducandu-ne aminte de vremurile in care eram in clasele V-VIII si in fiecare vineri veneam la Afumati, la bunici. De la Bucur-Obor luam maxi-taxi, cu bunicul, si ne opream direct la piata. Mergeam la Anca si la Dan si petreceam cateva ore impreuna. Faceam o gramada de prostii, iar seara plangeam si spuneam in continuu ca vreau sa fiu sora lor si vreau sa raman la ei peste noapte. Niciodata nu se intampla asta, oricat de mult mi-as fi dorit.

Insa oamenii se schimba. Noi ne-am schimbat, iar visele din copilarie au disparut, desi eu prefer sa cred ca au ramas captive intr-un colt al sufletului din care le vom scoate intr-o buna zi si le vom indeplini.

Eu mi-am indeplinit cateva, pe parcurs. Am ajuns la TVR, am aparut la televizor, am facut facultatea de Geografie si continui sa scriu. Asa cum o faceam mereu cand eram suprata si simteam ca nimeni nu ma intelege.

Ioana, care ma obliga sa operam animalele de plus in copilarie, este ultimul an la Medicina si urmeaza sa fie chirurg. Anca, careia i-a placut mereu matematica, a terminat o facultate de profil, iar Dan continua sa isi ajute tatal in lucrarile de constructie si reamanajare pe care le face si chiar a absolvit Facultatea de Constructii.

Asadar, fara sa ne dam seama, copiii de ieri devin adultii pe care ii visau, devin oamenii care voiau mereu sa devina. Fara sa vrem, indeplinim si vise pe care nu credeam vreodata ca le-am avut, dar in subconstientul nostru au fost mereu prezente.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: